Conexiuni

O sursă de încredere

Dan Puric între scena teatrului și scena vieții

 Este foarte adevărat că atunci când mă gândesc să aștern pe hârtie câteva fraze despre personalitatea lui Dan Puric mă încearcă senzația unei paralizii care îmi blochează motricitatea lăsând gândurile să alerge în voie și să umple pagini întregi ale unei cărți arhivate în biblioteca cerebeliană. Aleg să scriu despre domnia sa pentru că îl consider un model demn de urmat. Deși nu am trăit bucuria unei  întâlniri private, mulțimea specatacolelor pe care le-am văzut, a cărților și articolelor pe care le-am citit, a emisiunilor pe care le-am vizionat, în toate acestea actorul Dan Puric jucând rolul principal, mi-au creat iluzia unei apropieri aproape nefirești. Este ca o reîntâlnire cu prietenii din copilărie pe care nu i-ai mai întâlnit de mult timp, dar despre care crezi că știi totul.

Cu riscul asumat al lipsei de originalitate am hotărât să numesc Omul Frumos tot ce înseamnă “fenomenul” Dan Puric. Nu știu ce este mai fascinant la domnia sa, faptul că a devenit celebru în lume cu spectacole de pantomimă, că face roluri memorabile pe scena Teatrului Național sau poate că face un soi de terapie socială în nenumăratele sale conferințe și emisiuni televizate unde ridică nivelurile de audiență la cote de invidiat. Dacă performanța pe scenă am pus-o pe seama talentului, a pasiunii, a respectului față de profesie, dar și a miilor de ore de repetiții, m-am întrebat deseori în ultimii ani cum reușește să frângă bariera sufletească si mentală și atunci când îi asculți discursurile să trăiești sentimentul că suferi o transformare fără să opui rezistentă. Apoi m-am gândit că mulțimea de conferințe și apariții în media, în care vorbește despre “Omul Frumos” care tinde spre desăvârșire, în care promovează o altă Românie, una a valorilor și demnității, a început să prindă rădăcini adânci pe un teren destul de arid, aproape secătuit de buruienile tranziției. Atunci când spune că “nu avem voie să fim spectatori la ceea ce ni se intâmplă” îți trezește simțul demnității și al valorii și îți oferă o puternică motivație să continui să visezi frumos și să lupți mai departe pentru ca ele să devină realitate. Ai sentimentul unei solidarități profunde în gândire și-n simțire.

Aceste apariții în public sau la televiziune sunt ca o detoxifiere sufletească și mentală pentru un auditoriu destul de numeros, virusat de paraziții sociali. Discursul lui Dan Puric îți ridică valorile morale și credința la rang de ideologie și ți le repune pe făgașul lor firesc. Reușește să surprindă și să articuleze foarte bine în cuvinte o durere lăuntrică a unei populații obișnuite să îndure vicisitudinile unei mizere vieți cotidiene. Așa cum bine surprinde  maestrul într-una din cărțile sale, trăim în planuri diferite de evoluție sufletească  și percepție a lucrurilor frumoase care ne înconjoară. El se regăsește în rolul lui Don Quijote prin ochii căruia “vezi o țară cu o taină imensă, capabilă să dăruiască și celorlalti”, în timp ce majoritatea celorlalți privesc prin ochii lui Sancho Panza, cu un acut simț al realității cotidiene, care nu-și mai văd ieșirea din acest proces funest de descompunere a ființei organice.

Această mare personalitate a spațiului cultural românesc și poate cea mai vocală a ultimilor ani, spune că a ajuns să pătrundă în “sufletul romanesc” dintr-o necesitate. Măiestria și priceperea artistului îi permite să exprime prin tăcere ceea ce nu reușește să transmită prin cuvinte. Adesea discursurile “omului” Dan Puric ne îndeamnă să privim în adâncime, adică în profunzimea sufletului nostru, acolo unde idealurile noastre trebuie să prindă rădăcini viguroase, dar și pe verticală, spre înălțimea valorilor. Ne avertizează că orizontalitatea viziunii ne va duce la pierderea identității din cauza faptului că ființa noastră va fi călcată în picioare de masele aflate într-o continuă mișcare necontrolată și unde “Eu”-ul ființei noastre se va contopi cu un “Eu” universal, adesea predefinit.

Prin puterea exemplului ne oferă o lecție extraordinară de viață atunci când spune că “Menirea mea e să nu cedez, să mă țin de sensul vietii”, oferindu-ne astfel o motivație suplimentară să nădăjduim că dacă avem rădăcini adânci în suflet și suntem profunzi în credință putem privi cu încredere către  împlinirea unor idealuri îndrăznețe. Este uimitor să urmărești cum acest om a reușit să schimbe dimensiunea comunicării eliminând adesea însuși mesajul, acesta fiind înlocuit de o trăire metafizică întru același spirit și simțire.

George Brătulescu

Comments are closed.

Subscribe to email feed

  • RSS
  • Facebook
  • Twitter

Twitter updates

No public Twitter messages.